Din lumina...

Cand sensibilitatea intalneste puterea interioara, se naste vulcanul. Sensibilitatea si puterea. Suficient de contradictorii incat sa nasca o explozie, iar eruptiile sunt mereu neasteptate si produc schimbari majore. Impactul asupra celor din jur se reduce chiar la un magnetism aproape inexplicabil. Atractia fata de vulcan este necontrolabila si invaluita in misticism si minunatie. Incepi sa il iubesti desi ti-e teama de el si de eruptiile lui..pana cand realizezi ca iubesti pana si ceea ce te facea sa te temi. Te subjuga (are cu ce). Iar asta te excita si te suscita, iti place ca te provoaca la maxim, dar nu vrei sa te lasi dominat total. Tocmai de asta te revolti si ai crize ale unui orgoliu disperat, tahicardic. Si uite asa, dezbraci azi un umar, maine un picior, din cel care in fata ta sta imbracat pana in gat ,dar caruia tu i-ai ajuns deja cu mana in chiloti, desi nici nu l-ai atins. Azi ii dai o palma, maine un topor, il incarci cu tot ce vrei si el nu vrea, il dezonorezi de tot numele pe care il are, il slutesti pt ca doar asa poti sa iti manifesti nemultumirea. Ca doar vrei sa domini un vulcan..., unul pe care nu il intelegi, nu il cunosti si nu ai nicio intentie sa incerci sa faci asta. Proiectezi niste mesaje si o imagine incompatibila cu el si i-o lipesti pe frunte pt ca asa vrei tu, iar frustrarea ta e atat de mare incat desi vezi ca persisti in imbecilitate continui sa spui lucid ca nu poti altfel. Imbecil azi, imbecil maine, infatuat din ce in ce mai mult-nu se stie de ce, existenta iti devine un deseu plutitor care miroase mai rau decat un sconcs. Nu ai invatat inca sa respecti si sa apreciezi ceea ce ti se ofera, cu atat mai mult atunci cand tu arati ca nu ai merita nici macar o ceapa degerata. Elucubrezi in virtutea inertiei fara frana sau motor, ca pana si o masina se strica. Si vrei sa fii acceptat, respectat, iubit, inteles, asteptat, tolerat, scuzat... pur si simplu. Ignorant azi, ignorant maine, nici nu pricepi complexitatea vulcanului din fata ta si disonanta pe care o creezi constant din prostie. Si, deci, sufoci o dezvoltare atat de complexa si benefica pt ca esti incapabil sa iti recunosti erorile si consecintele lor. De asta nu functioneaza lucrurile nici la nivel macro, pt ca la nivel micro, celula a uitat care e rolul ei: sa fie parte dintr-o fiinta de lumina.
Puterea interioara vine din dorinta de a lupta pt dorintele proprii si din lupta perpetua cu un context infam sau cu energii negative. Energiile negative, in fond, nu sunt decat reflexii neverosimile ale energiilor pozitive, care inevitabil vor fi absorbite apoteotic in Final. Marele echilibru nu presupune Bine si Rau ci doar stare de fapt. Stare de fapt care acum e definita prin opozitie cu Raul, pe care,paradoxal, noi, fiinte de lumina, l-am ales. Raul exista pt ca noi l-am ales si mai exista tocmai pt ca Dumnezeu ne respecta alegerile. Insa faptul ca nu ni le permite la nesfarsit indica tocmai faptul ca noi nu am ales autentic, corect. Din prea multa iubire si respect. Dumnezeu ne-a lasat sa alegem singuri, inzestrandu-ne cu iubirea pe care El insusi o are pt noi. Suntem fiinte de lumina. Fiinte de lumina care au mai stins din lumina din ei si s-au lasat patrunsi de intuneric. A nu respecta si explora ceea ce esti prin definitie, inseamna sa ucizi nu numai ce esti tu, ca individualitate, ci si perspectivele si existenta unui gen. A uita ceea ce esti si a te comporta in opozitie cu ceea ce esti inseamna o moarte, in plan simbolic, si o decadere la fel de dureroasa ca si cea ab initio. Subminarea, sufocarea propriilor calitati si resurse este o mutilare a sufletului, care duce dupa sine, uneori, si la o schimonosire a chipurilor. Ochii care “vad” se uita doar si aduc aminte de oglinda sufletului care s-a ciobit si “oglindeste” fete strambe. Nu incapatanarea si orgoliul ne ajuta sa creem, nu teama ne face sa inaintam, iluzia perfectului si divinizarea materialului ne fac sa ne pierdem sufletul si ,implicit, lumina din el. De ce ne temem sa ne acceptam greselile, sa fim chiar si ridicoli, cand ceea ce nu e ridicol e caduc. Greselile noastre de ce nu au voie sa fie ridicole daca tot le recunoastem ca fiind ale noastre si de ce nu le recunoastem asa cum sunt, daca tot le putem regreta? Daca nu putem fi onesti pana la capat, oare cata voaloare are demersul just de a fi sinceri cu noi insine ? Unii tin sa isi apere greselile, nestiind ca astfel nu se apara pe ei si nestiind ca abandonandu-se faptului ca au gresit, traiesc in acceptare cu ei insisi si sunt liberi fara a fi nevoiti sa justifice ceva. Iubirea si recunostinta sunt cele mai mari sentimente de care omul chiar este capabil. Este mai simplu decat facem noi sa fie: “Te iubesc” si “Multumesc” sunt vibratii, manifestari, sentimente care ne imbogatesc si ne apropie de Dumnezeu. “Iarta-ma”este eliberarea catre adevar si acceptare, ceea ce cerem si oferim, ca expresie a unei reciprocitati salvatoare, a unei energii ciclice, care mai devreme sau mai tarziu ne ajunge din urma si ne aduce aminte constant ca traim intr-un Univers in care totul este interconectat. Daca la toate acestea se adauga si “Te rog” atunci se poate accepta faptul ca suntem gata sa plecam capul pt ceva care nu ni se cuvine (iertarea) de la sine, dar pe care o cerem si pt care este necesar sa fim recunoscatori atunci cand o primim. A uita sa respecti Universul din care provii si lumina cu care ai fost inzestrat nu e doar negare, ci si agonia si suferinta propriei persoane. Adica, da ... de asta esti nefericit: pt ca uiti sa fii OM !